de Tudor Moisa
…și mă trezesc din nou, din dor de a mai scrie,
Destine neatinse încă, pe coala de hârtie.
Un dor, probabil, viu ce se trezește-n mine
Și-mi spune despre lucruri care or să fie.
Și iar penița scârțâie ușor pe foaie,
Iar gândul curge negru, rând cu rând, șuvoaie.
Pe albul mut se-nalță scrisul meu curbat,
Nu e frumos-urât,
Ci urma unui timp ce încă n-a plecat.
Ce lucruri au să vină? Ce vor deveni?
Și câte dintre ele-n amintiri vor adormi?
Ce astăzi pare o taină sau drum necunoscut,
Mâine va fi povestea unui viitor trecut.
E un destin sau nu un gând se țese
Și-apoi, încet, pe foaie se așează-n șesuri dese?
Sau poate mâna știe ce mintea n-a aflat
Și scrie înainte ce nouă ne e dat?
Scrie, mână, scrie tot ce ți-e dat să scrii,
Chiar dacă nu cunoști ce mâine ai să fii.
Iar tu, limbă, povestește gândul nerostit,
Să-i fii lumină celui ce încă n-a sosit.
Trezit sau nu, cântând ori ba; o șoaptă sau un strigăt,
Prin vreme trece omul, de propriul dor împins și ridicat.
E oare doar trăire sau este un destin senin.
Nu știu — dar simt că drumul nu se sfârșește-n mine pe deplin.
Căci Marele Maestru, Creator ce-i nevăzut,
Ne lasă câte-o urmă din tot ce n-am știut.
Iar eu, în neștiința a tot ce va urma,
Îmi las pe foaie gândul, atât cât voi putea.
Și sper ca viața — acest neisprăvit izvor,
Chiar de se desparte în oameni care mor.
Din acești doi mă fac o lume și-așa, nemuritori,
Să-mi poarte iar povestea vie până-n al zilei zori.
Și fiecare scrie, la rândul său, un rând,
Cu sângele, cu viața, cu fapta și cu gând.
Așa se țese neamul, din cei ce vin și trec,
Iar glasurile stinse se-aprind încet, încet.
Povestea unui neam nu piere în uitare
Cât timp mai este suflet într-un corp să-l ducă în spinare.
Chiar dacă vremea-i flutură iar steagul greu în vânt,
Rămâne scrisă urma celor ce-au trecut pe-acest pământ.
Și poate într-o zi, când eu n-am să mai fiu,
Un altul va deschide ce astăzi încă scriu.
Și va-nțelege-atunci, privind în urma mea:
Destinul nu se scrie — destinul e penița ce iarăși va scria…