Author: Tudor Moisa

de Tudor Moisa

Când cerul pare gri, chiar de-i albastru,
Și-un vânt aduce semne de-ncercare,
Când soarele zâmbește, dar e fals,
Din rărunchi urcă-un fior ce-ncet mă doare.

Apar iar întrebări ce nu-mi dau pace:
Mai sunt al Tău? Mai sunt cu-adevărat în viață?
Mai ești cu mine-n clipa ce mă face
Să simt că drumul meu nu are o speranță?

Ajută-mă, în truda conștiinței,
Să-nțeleg viața, rostul ei deplin,
Să trec prin umbra grea a neputinței
Și să ajung la Tine — din destin.

Iar dacă-Ți uit vreodată mulțumirea
Pentru acea clipă ce mi-ai dat,
Nu-mi lua, te rog, din suflet amintirea
Că, pentru-o vreme, Tu ai fost al meu curat.

Eu știu — îndoieli mă mai cuprind,
Dar Tu le stingi ușor, ca pe o boare,
Prin glasul celor care încă tind
Spre Tine, chiar și-n clipe de-ncercare.

Și noi, la rândul nostru, dăm curaj
Celor ce luptă-n valuri și furtună,
Căci fiecare pas, oricât de firav,
E semn că încă viața ne adună.

Eu sunt al Tău — altfel nu pot să spun
De unde vin și ce mă ține-n viață,
Cum aș fi mort, când încă mă supun
Cuvântului ce-n mine se învață?

Că scriu de Tine, iarăși și mereu,
Din Cel din care sufletul îmi vine,
Și port în gând un adevăr al meu:
Că fără Tine nu există „mine”.

Omul nu-i mai presus de Creator,
Dar poartă-n el iubire și scânteie,
Și chiar de nu Te simt — sub orice nor,
Privirea Ta în mine tot se-ncheie.

Și-atunci, când cerul pare fără nor,
Iar liniștea se-așterne peste mine,
Înțeleg tăcut, dar plin de dor:
Că Tu ai fost — și ești — mereu cu mine.